Se împlinesc, în această perioadă, doi ani de când presa a început să vorbească despre iminenţa ajungerii crizei financiare în România.

E uşor să ne amintim de negaţionismul imberb cu care partidele parlamentare au întâmpinat această veste şi de felul în care, făcând abstracţie de ea, au continuat să supraliciteze promisiunile preelectorale.

Ne aflam în octombrie 2008, cu doar o lună înainte de alegerile generale. Toate taberele implicate se întreceau în a da proporţii hiperbolice unor finanţe stoarse deja de risipa anilor precedenţi şi unei economii epuizate de explozia pieţei imobiliare şi a salariilor.

Pentru a fi iluzionat că va putea primi ce-şi dorea şi ce i se spunea, vulgul trebuia, mai întâi, minţit că statul avea darea de mână şi rezervele unui nabab. Ocolind spectrul crizei, discursul demagogic şi-a urmat victorios calea. Consecinţele le cunoaştem.

Ceea ce e mult mai interesant decât felul în care fanfaronada politică autohtonă a cuplat la ceea ce se anunţa drept un eveniment major al vieţilor noastre sunt gândurile care îi încercau pe doi intelectuali est-europeni la auzul veştii că ţările lor vor fi izbite de o recesiune economică fără pereche în ultima jumătate de secol.

Fostul preşedinte ceh Vaclav Havel şi eminentul critic literar Dan C. Mihăilescu vedeau în crahul care stătea să se producă o ocazie a mântuirii noastre colective. Potrivit lor, chiar dacă promitea să ne ducă la sapă de lemn, criza ne-ar fi făcut serviciul însănătoşirii spirituale. Săraci, aveam să ne câştigăm redempţiunea.

„Cultul creşterii economice cu orice preţ riscă să distrugă întreaga civilizaţie. Cultul schimbării permanente, al noutăţii, al creşterii cu orice preţ poate arunca civilizaţia în haos. Oamenii au nevoie de un fel de revoluţie existenţială, de un şoc, pentru a-şi regăsi sufletul”, afirma Vaclav Havel, l