Momentul în care Picasso a abandonat (temporar) penelul şi culorile, pentru "nemărginitul joc cu cuvintele", a intrat deja într-o mitologie a mişcării Suprarealismului şi a istoriei literare. Era la începutul anului 1935, când, parcurgând o criză conjugală devastatoare, cu un divorţ care i-a ridicat uriaşe probleme financiare, artistul a aruncat deoparte instrumentele care nu-l trădaseră niciodată până atunci şi şi-a deschis un caiet alb, pe care avea să-şi noteze, zi după zi, poemele. A făcut asta doi ani la rând (1935 şi 1936), continuând şi după reîntoarcerea "oficială" la pictură, scriind aproape zilnic poezie până în 1959.
Fluxul de cuvinte năvăleşte brusc la 18 aprilie 1935, iar Picasso scrie rapid, violentând pagina, sfidând sintaxa, nepoticnindu-se în vreun semn de punctuaţie, luptându-se aproape donquijotesc cu imaginile, care se lasă răsucite în vârful peniţei precum aripile morilor de vânt din La Mancha în suliţa himericului hidalgo. Cuvintele şi sensurile se rostogolesc necontenit, fragmente de sticlă colorată într-un caleidoscop, compunând imagini noi, care depinde doar de punctul din care (re)începe lectura: "mâna care smulge fiecărei fărâme de pâine o lacrimă îşi arde buzele la focul pensulei care şterge culoarea agăţată de obiectele ucise de noapte cu fiecare muşcătură ( în ciuda portocalei care, dezbrăcându-se, arată de fapt ce gândeşte, e de ajuns să o vezi mişcându-şi crupa, umflându-şi buza şi fixând în cele patru colţuri afişul cu los toros"... Regăsim aici colajul de cuvinte şi dicteul automat (promovate de suprarealişti şi de precursorii lor, dadaiştii), dar şi imagini oximoronice ori tehnici "împrumutate" din arta plastică, precum ductul continuu - "nicidecum inconştient", precizează poetul într-un interviu din 1948: "Când am început să scriu poezii, am vrut să îmi pregătesc o paletă de cuvinte, ca şi cum aveam de-a face cu culori.
