O naţiune care crede în destinul ei, în pofida problemelor, reprezintă un exemplu pentru noi, care părem să ne fi pierdut busola, reperele şi cârmacii.

Impresionanta operaţiune de salvare a minerilor chilieni blocaţi în subteran de peste două luni ar fi meritat o discuţie mai amplă la noi. Şi asta nu doar pentru că în România am asistat la atâtea şi atâtea tragedii miniere. Mai e şi altceva.

Pentru mulţi, Chile e doar o ţară cu fotbalişti buni şi vinuri interesante. Am mai auzit despre ea în februarie, când acolo s-a produs cel mai puternic seism din ultima jumătate de secol, de 8,8 grade. Au fost peste 300 de morţi, au fost pagube, dar naţiunea a supravieţuit marii încercări. În ianuarie, în Haiti, un cutremur de „numai" 7 grade ucidea peste 200.000 de oameni, ducând practic la destructurarea statului. De unde această diferenţă? Din planificare.

În 1960, chilienii au fost loviţi de cel mai puternic cutremur întregistrat vreodată pe Pământ, de 9,5 grade. De atunci, s-au pregătit pentru următorul. Au introdus cele mai stricte norme în sectorul de construcţii, s-au antrenat continuu pentru acţiune. Programul a fost urmat indiferent de schimbările politice. Şi au fost destule, de la guvernarea de stânga a lui Salvador Allende (1970-1973) la dictatura de dreapta a lui Augusto Pinochet ( 1973-1990) şi la democraţia de astăzi.

După instaurarea democraţiei, statul chilian a aplicat un set de reforme liberale, orientate spre stimularea investiţiilor şi deschiderea pieţei. Astăzi, Chile se poate mândri, printre altele, cu unul dintre cele mai performante sisteme de pensii din lume, clădit pe baze exclusiv private de economişti adepţi ai Şcolii de la Chicago, încă din vremea regimului Pinochet. Chile e considerată astăzi o ţară de succes, în pofida menţinerii unor mari discrepanţe sociale, specifice, de altfel, întregii Americi latine. Dar, cel puţin, ţa