Când vine toamna şi frunza cade în ruginiu, iar pământul se scutură de ale sale, mă cuprinde aşa o nebunie, o febră care se preface în poftă nestăpânită. Şi mă apuc să car ca nebunul, de la piaţă şi de pe aiurea, legume şi fructe, roade dulci, iar nevastă-mea se sperie, mai ales când încep să scot cazanele şi căzănelele din pod şi o pun să le frece cu leşie, să strălucească, fiindcă au stat săracele osândite între păianjeni un an întreg.

Nu sunt atât de mare mâncător de murături şi celelalte, dar am plăcerea asta nebună să le fac, să îmi îmbuib cămara cu de toate, că atunci mă simt bogat şi împlinit. Şi fac urieşeşte zacuscă de fasole, de vinete, de ciuperci, de gogoşari, pun în borcane gogoşari umpluţi cu vinete călite, cu conopidă, ardei umpluţi cu mâna, castraveţi în care bag cu forţa şi cu o sculă specială rondele de morcov fraged, toc vinete coapte pentru salată şi dovlecei marinaţi care au tot dulcele de peste vară, mai fac zeci de sticle şi sticloanţe cu zarzavaturi pentru ciorbă sau supă, înecate în sare şi îndesate cu coada lingurii în flaşele lor.

Dar cel mai tare şi mai tare îmi place când mă apuc să ung butoiul cel adânc de două sute de litri cu usturoi pisat şi cimbru bătut de falca netăioasă a toporului şi înmormântez în el toate neamurile de legume ale toamnei, ba chiar şi fructe, măceşe bătute de o ţâră de brumă, mere mici pădureţe, lubeniţe de la olteanul pe care îl amăgesc cu o răchie, felii de pară cu carnea de piatră şi dreg totul cu saramura mea secretă, pe care n-am destăinuit-o încă nimănui şi am să o las moştenire numai fiului meu cel mare, când oi sâmţî că mi se apropie sorocul. Că face butoiul ăsta o zamă limpede şi cu aromă de Rai, de beau toată iarna câte o cănuţă pe stomacul gol şi, iaca io, om bătrân, nu îmi trebuie nici căciulă, nici fular, nici mediţânuri, oricât de grea iarnă îmi cade în obor.

Iar nevastă-me