Deşi la prima vedere filmele biografice pot părea uşor de realizat, ele, spre deosebire de ficţiuni, au două sarcini de îndeplinit: să transpună povestea reală cât mai loial pe ecran, fără a omite să-i confere un "aer" cinematografic, şi să lupte ca filmul să nu fie frivol, asemeni unei bârfe.
O biografie ar trebui să fie o operă de artă şi nu o istorisire mondenă bună de povestit prietenilor. Teoretic vorbind.
Deşi există şi cazuri nefericite, am avut plăcerea de a descoperi în ultimii ani că filmele biografice devin din ce în ce mai bune, satisfăcând şi cele mai sofisticate gusturi, fie că se concentrează pe întreaga viaţă a unei personalităţi ("Frida", "La môme"), fie pe un moment crucial, de importanţă istorică ("Schindler's list", "Charlie Wilson's War"), fie pe un alt personaj care le-a influenţat existenţa ("Surviving Picasso").
UNIC
"Picioare, de ce am nevoie de voi, când am aripi să zbor?"... În primăvara lui 2010, în Bruxelles, a avut loc o expoziţie Frida Kahlo care a adunat zeci de mii de vizitatori în aproape patru luni. De fapt, oriunde ai menţiona numele Kahlo, se vor strânge câţiva curioşi să audă ce ai de spus. Nu e nici o exagerare să spui că pictoriţa mexicană a avut un stil unic de a picta. S-a izolat în sine şi s-a distanţat de ceilalţi pentru a-şi trăi în linişte suferinţa cauzată de o poliomielită timpurie şi apoi, în adolescenţă, de un accident de tramvai. Cu un defect la piciorul drept, cu dureri intense de coloană ce o vor însoţi până la sfârşitul zilelor şi fără nici o şansă de a avea copii, Frida şi-a găsit echilibriul în pictură.
La fel de boemă şi de comunistă precum Picasso, puţin lesbiană şi puţin alcoolică, soţia lui Diego Rivera şi "bănuită" că ar fi pictat conform realismului, suprarealismului, expresionismului şi simbolismului, arta ei nu se încadrează totuşi în nici un curent at
