REPORTAJ. Cunoscut ca Veneţia Nordului, oraşul belgian Bruges (Brugge în olandeză) atrage anual aproape 3 milioane de turişti, dintre care jumătate stau cel puţin o noapte.

Ceaţa se lăsase de la ieşirea din Bruxelles, deşi dimineaţa începuse promiţător. Încă de pe la 7 şi ceva răsărise soarele şi se anunţa o zi senină, a patra consecutivă, în oraşul în care „plouă de trei ori pe săptămână”, cum scria Ion Minulescu despre un oraş românesc.

Era începutul lunii octombrie şi toate ploile belgiene se mutaseră la Bucureşti. Deşi nu ieşisem din starea de moţăială matinală, când gândurile nu se leagă bine şi n-ai coerenţă verbală suficientă, nu-mi părea rău că mă trezisem înainte de răsărit.

În faţa hotelului ne aştepta un autocar confortabil care urma să ne ducă la Bruges. Alături de şofer, o tânără flamandă din Mechelen, de la agenţia care organizase excursia de jumătate de zi încerca să lege conversaţie matinală cu noi. Dar entuziasmului ei i-au răspuns ploape căzute şi căscaturi mascate printre dinţi.

Am pornit la drum sperând să mai dorm puţin în autocar, în ora pe care o aveam până la destinaţie. Însă peisajul nu mi-a dat acest răgaz. De la periferia Bruxellesului, drumul era flancat de copaci îngălbeniţi de toamnă, deşi iarba era de un verde sănătos asemenea pajiştilor pe care le vezi în filme. Din loc în loc, ferme şi păşuni colorate de vacile pătate cu alb şi negru, pe care le-am numit generic văcuţele Milka.

Oraşul dantelăriei arhitectonice

Pe măsură ce ne depărtam de oraş, ceaţa se insinua printre copaci şi devenea din ce în ce mai lăptoasă, că tot ne aflam pe teritoriul văcuţelor Milka. La intrarea în Bruges, devenise albicioasă şi consistentă, de îţi dădea senzaţia că ai ajuns la finalul unei petreceri de-a lungul căreia s-a fumat intens şi că la ivirea zorilor de-abia se rupsese gaşca. Ceaţa a ţinut cam până pe la ora 13, când soar