Cred că l-am urât pe Ceauşescu, probabil şi pe Iliescu, dar cum să-mi irosesc ura pe aceste biete clone diluate ale lui Tătuca?

Cu toate meditaţiile mele budiste, muzicile tibetane şi alte rafinamente orientale, menite să-mi amelioreze sentimentele, probabil că pe Ceauşescu chiar l-am urât, l-am urât în sensul cel mai exact al termenului. Dar nu ştiu cum, prin modul în care a reuşit să ne poarte de nas pe toţi, de la intelectualii de vază şi colegii de aparat şi până la noi, „popor, prostime", mi se părea demn de ura mea, credeam că avea o statură care merita o puternică investiţie de ură. Am reuşit să-l mai urăsc şi pe Iliescu - nu doar pentru o revoluţie subtilizată, ci şi pentru că ne-a furat vreo două decenii din viaţă, dacă nu şi altele câteva de acum încolo, pentru că ne-a furat şansa de a începe un drum cu adevărat nou, atunci când acesta se contura plin de promisiuni. Între timp, am încetat să-l mai urăsc dându-mi seama ce bine rezumă şi concentrează efigia sa mediocră perfecta noastră mediocritate comunitară. Că mai răsar şi nişte dealuri, chiar nişte munţişori? Ce contează asta pe deasupra unei stepe parcă nesfârşite?

Ce nu reuşesc să înţeleg este ura generalizată de astăzi din societatea noastră. Nu. Nu mă refer la joaca de-a ura a politicienilor între ei, pentru că ei nu se urăsc cu adevărat, nu sunt altceva decât nişte adversari-complici, care se înţeleg excelent în singura lor activitate pentru care au talent şi pricepere, jaful avuţiei publice, chiar dacă se mai prefac pentru noi, galeria, că-şi dau uneori la gioale. Mă gândesc la altceva, la ura vărsată asupra lor de analişti şi comentatori, de participanţii la mitinguri şi greve, la revărsarea nelimitată a urii din cyberspaţiu. Cum naiba să-ţi consumi bunătate de ură pe aceste biete clone bine diluate şi mult mai cleptocrate ale lui Tătuca? Cum să-i urăşti pe aceşti băseşti, berceni,