In 33 (si) de ani de viata m-am invatat pe de rost. Ma stiu asa cum numai eu pot sa ma stiu (pfuai, cata intelepciune!) imi stiu drumurile, cararile, popasurile, simt cand o sa fac ceva asa sau in alt fel, simt pericolele, incercarile, ba mai mult, simt destul de repede si oamenii (mai dau si chix, dar rar).
Un mare (MAREEEEE!) defect al meu e impulsivitatea. S-a intamplat, un minut de impulsivitate sau nebunie m-a determinat sa fac o greseala. Si stiu ca “pandaliile” de minim/scurt moment ma pot conduce spre o decizie (ori ma fac sa am o reactie) nepotrivita, ca sa nu spun mai rau ..
Nu insist asupra problemei, este o treaba cu care ma lupt de cand ma stiu, si tocmai pentru ca ma stiu, incerc sa o domin, respectiv sa nu ma las incalecata de ea, ci sa o strunesc.
Dat fiind cele scrise mai sus, declar cu onor ca, pentru a fi un adversar de temut al impulsivitatii, am invatat sa STAU. Si nu oricum, ci.. CA UN CATEL IN PLOAIE, PROSTOVAN, UD, NEMANCAT, JIGARIT, VAI DE EL. M-am autoeducat sa raman, sa ascult, sa suport, sa fiu ingaduitoare. Repet, am invatat, adn ul personal necontinand aceasta celula.
Asadar, nu as pleca niciodata dintr-o situatie, una …sa zicem mai putin roza si mai mult kaki, (na!) decat in momentul cand n-as mai avea aer sa respir. Am invatat ca, pana in momentul “X” sa imi fortez firea si imi spun mereu “nu e bine, nu asa se procedeaza, nu asa fac oamenii normali la cap, STAI”.
Insa.
Uneori, ma vad asezata fara drept de apel (si fara sa imi doresc asta) in fata momentului. Si PLEC. Nu mai stau sa explic, sa argumentez, am plecat. Pur si simplu, ca si cand nu s-ar fi intamplat, n-ar fi fost.
…da stiu…nimeni n-a inteles nimic. nu ma pricep sa scriu chestii din astea..ma “distrug psihic” despartirile, nu altceva…
Incerc altfel.
In lunile ce au trecut am primit aici multe comentarii care nu aveau n
