Vor rezista economiile şi societatea din Europa la testul de anduranţă pe care îl presupun planurile guvernamentale de austeritate fiscală? Cine va câştiga şi cine va pierde în războiul valutelor? Va ajunge Grecia în situaţia de a-şi restructura datoria externă şi care ţări ar putea fi contaminate de şoc? Cât de "înţelepte" sunt de fapt pieţele financiare? Cum se împarte povara "erorilor" între ţările cu surplus şi cele cu deficite? Va supravieţui proiectul monedei euro şi cât de "egoistă" este politica Germaniei ca membru al UE cu cea mai puternică economie?

Acestea au fost unele dintre temele de discuţie abordate de lideri influenţi ai lumii la reuniunea organizată la sfârşitul săptămânii trecute la Bucureşti de către ramura europeană a Comisiei Trilaterale.

Ca ţară gazdă, România a fost subiectul câtorva prezentări informative, care nu au suscitat însă dezbateri. Una dintre întrebările adresate unui oficial român a vizat motivul pentru care România a recurs în 2009 la acordul cu FMI şi UE de 20 mld. euro, explicaţiile fiind cele deja clasice legate de efectul de "ancoră" de credibilitate şi stimul pentru reforme, precum şi de costul mai scăzut al finanţării.

De asemenea, greii finanţelor şi ai diplomaţiei internaţionale prezenţi la reuniune au aflat că în România nu a avut loc practic o criză financiară pentru că nu s-a păbuşit nicio bancă, statul nu a dat capital băncilor private aşa cum s-a întâmplat în Vest, iar BNR nu a ajutat sistemul bancar cu lichiditate decât pe o perioadă scurtă.

Explicaţia fundamentală privind amploarea crizei economice din România ţine de faptul că politicienii nu au realizat cât de periculoasă este o politică fiscală şi salarială prociclică (cu creşteri de cheltuieli în perioadă de boom economic în loc de economisire), iar populaţia a căzut în capcana iluziei că expansiunea economică va dura la nesfârşit. De as