A fost o vreme când în fiecare casă era întuneric, mereu doar întuneric, când peste Londra însăşi coborâse negrul, când femeile, copiii şi bătrânii se ciocneau de mobilele din casă şi nu aveau voie să plângă.
Era război, erau bătălii pe cerul Angliei, erau bărbaţii care mureau pe front şi mai era războiul lor, al celor de acasă. E ceva cumplit în această suferinţă mută, un sentiment greu, foarte greu, de cuprins între coperţile unei cărţi. Felicity Goodall a strâns acele dureri tăcute, file din jurnalele unor oameni simpli şi, tocmai de aceea, minunaţi în „Voices from the Home Front" (volum care, din păcate, nu şi-a găsit încă traducerea în română). Fără să ai răbdare cu aceste voci e greu să înţelegi secolul XX şi fără să înţelegi secolul XX rămâi sărac şi vulnerabil, singur cu răul.
Exerciţiul lui Felicity Goodall e fascinant pentru că te învaţă importanţa verbului „a asculta". Ascult. România e încă într-un război, chiar dacă, în zarva generală, acest amănunt ne scapă. Mulţi (probabil cei mai mulţi) dintre tinerii ei inteligenţi, oneşti, curajoşi au plecat. Sunt acolo unde e bine, numai că mai e ceva. Ceva ce e scris în mailuri doar la sfârşit.
Nu e despre mine sau prietenii mei, e despre veştile de pe noile fronturi. Despre ce scriu ei, despre ce se pierde, chiar şi atunci când îţi câştigi libertatea. Au cucerit pământul cu visele lor, dar e bine să ştiţi şi preţul.
În aceste cuvinte venite din Dublin, din Barcelona, din Nancy, din Montreal, din Stockholm, din Amsterdam, din Baltimore, din Hamburg, din Budapesta, din Bruxelles încape toată frumuseţea şi toată drama minunatei lumi noi: am ajuns toţi insule într-un singur ocean.
Dan se împarte între Germania şi România. Mai mult Germania. Spune că „după o lună te apucă dorul de ţară (mai exact de ţara pe care tu ţi-o imaginezi posibilă, oricât de brutal ar suna propoziţia asta ven
