Ma indoiesc ca vreun primar autohton (inclusiv acela al Iasilor) a auzit vreodata de sarmana domnisoara Olga Mavrodineanu, asistenta unui profesor noctambul din anii '20 ai secolului trecut... Cine viziteaza Londra si are mult timp la dispozitie, va fi frapat, cu siguranta, de multimea inscriptiilor cu rost educativ. De-o pilda, va citi pe cutare casa de pe cutare strada ingusta urmatorul enunt cvasi-matrimonial: "in aceasta cladire, Charles Dickens si-a petrecut, impreuna cu onorabila lui consoarta, luna de miere". Nu va ignora, fireste, nici inscriptia gravata pe un zid sumbru: "in acest loc, la 1824, se afla inchisoarea datornicilor, in care, la virsta de 12 ani, Charles Dickens a fost inchis pentru citeva luni. Din vechiul edificiu nu se pastreaza decit acest zid". Pe fatada unui birt intunecos: "in aceasta crisma ridicata la 1680, Charles Dickens obisnuia sa ia masa de seara si sa discute aprins cu prietenii la un pahar de vin". Pe locul unei mlastini de altadata: "Aici s-a intilnit Pip (personaj din Marile sperante) cu ocnasul". Pe un pod peste Tamisa: "De pe acest pod, in noaptea de 17 octombrie 1842, o simbata, Charles Dickens a privit ingindurat Carul Mare". Chiar daca am inflorit putin, lucrul povestit de mine este perfect adevarat. In deosebire de noi, londonezii stiu sa-si cultive personalitatile culturale si trecutul. Stiu sa ilustreze manualul de literatura. Si, mai cu seama, stiu cum sa-i seduca pe turisti. O inscriptie, o antichitate, o poza, un anunt discret, o mentiune insotesc intotdeauna arhitectura londoneza. Dar inscriptiile nu constituie o manie pur englezeasca, obiceiul unor snobi. Cine a fost in Praga, sa spunem, stie despre ce vorbesc. Fenomenul e general european. Nu e vorba de cultul orb al trecutului, de venerarea unei simple pietricele, de obiceiul de a nu darima nimic. Multe dintre zidirile de pe vremea prozatorului Dikens nu mai exista