Mark Twain a lăsat moştenire vreo 5000 de pagini de memorii şi jurnale cu directivă clară urmaşilor săi: nu publicaţi nimic decît după 100 de ani. A trecut un secol de la moartea scriitorului şi primul volum din măreaţa autobiografie va apărea curînd în librării. Bătrînul deja conduce în topul comenzilor pe Amazon.

Evident, nu am citit decît ştiri despre carte, ba chiar o analiză în care redactorul se întreba de ce a trebuit să aşteptăm un veac. Pentru că apar pagini vitriolante despre aşa-zişii săi prieteni, pentru că e incredibil de mizantrop, pentru că-şi face cu ou şi cu oţet amanta, pentru că vorbeşte despre jucării sexuale la peste 70 de ani, pentru că are mari îndoieli religioase? Erau cîndva motive destul de serioase să amîni memoriile. Iar acum au devenit motive serioase să vinzi o carte înainte să apuci s-o aşezi în rafturile librăriilor măcar.

Au fost însă multe rînduri autobiografice publicate de Mark Twain în timpul vieţii; au fost şi texte memorialistice apărute imediat după moarte. Şi nu am văzut în ele altceva decît acelaşi spirit straniu incomod, autopersiflant, mizantrop şi iubitor de poveşti, obsesie pentru banii de supravieţuire etc. Pînă va apărea la noi şi versiunea integrală a memoriilor, un foarte bun rezumat al gîndurilor despre sine semnate de MT – şi publicate la 10 ani după moartea sa – se poate găsi în librării: Autobiografie, la Art.

E o capodoperă pedagogică bună pentru alţi scriitori. Cum scrii despre tine fără să fii un narcisist plicticos, fără să eviţi adevăruri dure. Cum scrii despre tine ca şi cum ai fi un personaj la care ţii oarecum, dar faţă de care eşti profund indiferent? Cum scrii despre tine fără tandreţe, crud, fără să te eroizezi, fără să-ţi eşafodezi vreun destin?

300 de pagini de lectură fără pauză produsă la 100 de ani distanţă – de asta am avut parte cu micuţa “Autobiografie” disponibilă în li