La acceleratorul de particule din Elveţia, Ian Bird lărgeşte frontierele ştiinţei aruncând informaţii la gunoi.

TMI (Too Much Information/Prea Multă Informaţie) este prescurtarea tipică şi plină de reproş pe care adolescenţii americani o folosesc prin sms când un prieten povesteşte mult mai multe decât şi-ar dori oricine să afle. Dar „prea multă informaţie" descrie, de asemenea, una dintre confruntările cărora trebuie să le facă faţă Ian Bird şi colegii săi de la LHC, experimentul fizic care se află în plină desfăşurare acum, într-un laborator subteran de la graniţa franco-elveţiană. El va consuma suficientă energie electrică cât să se poată alimenta apropiatul oraş Geneva.

Treaba acceleratorului este să ia particule subatomice, să le accelereze cu viteze comparabile cu viteza luminii, să le ciocnescă între ele şi apoi să fotografieze coliziunile. Pentru o persoană neavizată, instantaneele nu înseamnă altceva decât nişte dungi şi cerculeţe. Pentru fizicienii atomişti precum Bird, ele sunt menite să aducă lămuriri despre compoziţia de bază a materiei şi despre cum funcţionează universul.

Sunt cinci detectoare de coliziune în accelerator, fiecare înalt cam de cinci etaje, care operează asemănător cu o cameră digitală gigant. Împreună ele au 150 milione de senzori, fiecare surprinzând 40 milioane de fotografii pe secundă. Bird, 55 de ani, care este conducător de proiect pentru reţeaua informatică, spune că detectorii plasează mereu un plus de informaţii peste capacitatea de absorbţie a computerelor sale, cantitate suficient de mare pentru a umple cel mai mare disc de memorie posibil într-o fracţiune de secundă.

De vreme ce asta înseamnă că informaţia este peste puterile de utilizare ale oricui, spune Bird, lucrul cu acceleratorul „este munca de a şti exact ce informaţii poţi azvârli. Majoritatea acestor informaţii chiar nu este interesantă". @N_