Pe strada România muncitoare, acordeonistul trece rapid de la „Coace, Doamne, prunele” la „Jingle Bells”. În privirea lui se aprinde o speranţă când observă femeile puţine, ieşite de la Biserica Sfântul Ilie, care fac schimb de pachete, ca filateliştii, pe celălalt trotuar.
Altfel, trecătorii sunt rari, ploaia mocănească de sâmbătă dimineaţă îi ţine pe craioveni în case. Au plecat la ţară cei care au de făcut ţuică şi câţiva întârziaţi care nu au cules viile şi acum îşi blestemă zilele că n-au profitat de vremea bună. „Eram atât de sărac, încât n-aveam bani pentru o bere. Beam vin de la ţară!”, îmi vine în minte amărăciunea nostalgiei unui amic.
O soluţie de avarie ce s-ar putea dovedi molipsitoare, într-o toamnă în care finanţişti, profesori, poliţişti, funcţionari sau cadre medicale cu salarii tăiate deprind tainele protestului spontan, iar răspunsurile guvernamentale nu au gustul cireşei de pe tort, cât al bomboanei.
Devine normalitate ca femeilor însărcinate să li se dea, din maternitate, lista cu necesarul pentru naştere, pe care trebuie să-l cumpere, deşi plătesc asigurări de sănătate. Ca aparatele din spitale să lipsească sau să nu funcţioneze, ca producătorii agricoli să primească dreptul de a cultiva plante modificate genetic.
Ca prietenii tăi activi să îşi dorească să plece din serviciu cu acceaşi ardoare cu care cei şomeri ar vrea să lucreze, iar pe chipul tuturor să vezi încordarea lipsei de alternativă. Ca tristeţea unuia din grup, că fetele încep să îi cedeze locul în tramvai, să fie un moft pentru ceilalţi.
