Dacă arunci o simplă privire în trecutul apropiat - mă gândesc la perioada care va intra în istorie sub denumirea sarcastică de „Perioada guvernelor-clonă Boc" - rămâi surprins de câte ori şi cu câte prilejuri a survenit în prim plan procedura asumării răspunderii guvernamentale pentru anumite legi şi măsuri. Legile austerităţii în general, legea Pensiilor, legea Salarizării, legea Educaţiei, toate împreună şi fiecare pe rând au ajuns, mai devreme sau mai târziu, după dezbateri diverse şi luări de poziţii plurale, în impas, aducând guvernul în corzi. Când celelalte mijloace legale au fost epuizate, în fiecare dintre cazurile menţionate premierul a ieşi în prim-plan anunţând asumarea răspunderii guvernamentale.

Mă întreb însă dacă lumea în general şi şeful executivului în particular ştiu cu adevărat ce anume înseamnă asumarea răspunderii în literă şi spirit. Ca principiu, ea se referă la exigenţa ca reprezentanţii democratic stabiliţi ai poporului să răspundă în faţa celor reprezentaţi de ei cu privire la gestionarea propriilor oficii, acte de putere şi îndatoriri, măcar în cazurile flagrante de eşec, incompetenţă sau înşelare. Astfel de bilanţuri ar trebui să aibă loc în faţa partidului politic propriu şi a alegătorilor lor. Membrii guvernelor se cuvine să răspundă de hotărârile şi de faptele lor în faţa parlamentului, a partidelor şi a societăţii civile, întrucât toate acestea sunt atinse de activitatea guvernului.

În România actuală survin câteva particularizări interesante şi semnificative, atât la nivel legislativ, cât şi ca urmare a practicilor curente. Potrivit Constituţiei, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Faptul rămâne însă o pură probă de retorică politică şi de paradă gestuală dacă nu este