Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti a încercat, cum era şi firesc, să prezinte vizita cancelarului german în România într-o lumină cât mai favorabilă ţării gazdă, deşi Angela Merkel a poposit doar câteva ore pe plaiurile mioritice. Premierul Boc a devoalat, cu această ocazie, aspiraţiile României referitoare la un parteneriat strategic cu Germania, deşi ponderea celor doi potenţiali parteneri este atât de asimetrică încât aminteşte, involuntar, de quijotesca alianţă din anii '60 între China lui Mao şi micuţa Albanie. Cancelarul german ştie prea bine că pentru ţara sa singura relaţie determinantă în spaţiul est-european este cea cu Rusia - care rămâne destinatara unei mari părţi a producţiei industriale germane şi, mai ales, principala sursă energetică a Republicii Federale.

Berlinul va fi fost, probabil, mulţumit de modul în care România s-a descurcat în ultimii ani într-o serie de chestiuni etnice şi, ca atare, sensibile. Cu doar puţine săptămâni în urmă, România reuşea să se menţină în afara ochiului furtunii izbucnite la nivel de vârf al UE pe tema romilor, deşi cetăţenii aflaţi în centrul atenţiei erau, în bună parte, români. Normalizarea relaţiilor cu fostul vecin rival Ungaria şi integrarea minorităţii maghiare în mainstream-ul vieţii publice româneşti au demonstrat Occidentului că autorităţile de la Bucureşti s-au maturizat, promovând între timp un realism din nefericire absent din multe alte regiuni ale Balcanilor, unde gâlcevile despre steaguri, constituţii şi drepturi ale minorităţilor continuă şi în prezent.

Asigurarea cancelarului german că aderarea României la spaţiul Schengen va depinde strict de modul în care sunt respectate condiţiile tehnice pentru securizarea frontierelor externe ale Uniunii Europene, şi nu de problema integrării romilor, deşi aceştia aduc, în destule cazuri, atingere securităţii sociale dintr-o zonă sau alt