Când şi-a asumat – neconstituţional – răspunderea de a face cunoscute ţării măsurile dure de austeritate, pentru a-l proteja pe premierul său de suflet, Traian Băsescu nu şi-a imaginat ce furtună va declanşa în nume personal. Încă bazat pe popularitatea care-l readusese la Cotroceni, după suspendarea datorată celor „322” de trădători ai interesului naţional, din care mai rămăsese suficient avânt pentru a-i oferi şi al doilea mandat, Băsescu a crezut că persoana sa, cuvântul său, vor fi argumente suficiente pentru ca „românii” afectaţi să înţeleagă situaţia şi să o accepte. Mai ales că erau cei favorizaţi de recesiune, cei care-şi păstraseră slujbele, în comparaţie cu angajaţii de la privat, care rămăseseră pe drumuri, cu mult mai devreme.

Iată însă că ceva iremediabil s-a produs, iar Traian Băsescu a încetat să mai reprezinte speranţa populară în acţiunea de eradicare a hoţiei şi corupţiei. Deşi se părea că cei implicaţi vor înghiţi în linişte hapul diminuării veniturilor, reacţia s-a manifestat cu întârziere, dar şi cu violenţă. Preambulul l-a constituit marşul neautorizat al poliţiştilor asupra Cotrocenilor, cel care a declanşat scânteia revoltelor şi a revendicărilor în lanţ care au culminat cu acţiunile de protest de la Educaţie şi de la Finanţe. Sechestrarea în biroul său, pentru o zi întreagă, a ministrului Ialomiţianu are un precedent doar în 18 februarie 1990, când o manifestaţie de altă natură, l-a busculat pe Gelu Voican Voiculescu, pe atunci prim-vicepremier. Era însă în cu totul alt context. Revendicările de azi nu sunt politice, ele sunt exclusiv sociale şi economice. Sarcina delicată de a găsi un echilibru în contextul unei crize fără precedent a revenit, însă, celui mai slab, mai necalificat Executiv din ultimii 20 de ani. Începând cu Boc, cel trecut şi prin umilinţa unei moţiuni de cenzură reuşite, singura de până acum, şi continuând cu cei vre