In ansamblul institutiilor ce marcheaza destinul romanului, institutia politicianului este cea mai nefericita constructie postdecembrista.
Nici nu s-au stins ecourile rafalelor de mitraliera cu care au fost trecuti in lumea dreptilor primii doi politicieni ai perioadei anterevolutionare, si au si navalit in prim planul scenei politice noii politicieni.
Fosti sau nu membri ai partidului comunist, fostii tovarasi devin domni, dar numai in maniera de adresabilitate, apelativul neavand nicio legatura cu parametrii educationali si comportamentali ai politicianului de tip nou.
Trebuie subliniat ca totusi prima generatie de oameni politici postdecembristi provenita in majoritate din structurile economice sau decizionale ale vechiului sistem erau persoane cu o conformatie mai apropiata de tipologia unui politician.
Aparitia conceptului de lupta politica a introdus in viata politica si luptatori mai putin calificati in gestionarea unui proces extrem de delicat care a insemnat trecerea de la socialism la capitalism, de la proprietatea de stat la proprietatea privata dar extrem de tentati de prezumtivele beneficii la care aveai acces daca te aflai in zona decizionala.
Acel prim esalon a sesizat riscurile si a evaluat costurile reale ale acestei lupte politice, un razboi in care s-a renuntat repede la armamentul clasic al argumentelor si s-a trecut la o lupta murdara in care santajul, defaimarea s-au combinat cu acuza de a fi apartinut vechilor structuri si s-au indreptat spre activitati preponderent private in care isi puteau valorifica competentele profesionale.
Indivizi care nu au facut parte din PCR nu pentru ca ar fi refuzat o eventuala inregimentare, ci pur si simplu deoarece au fost lipsiti de un minim de calitati profesionale sau morale pentru a fi cooptati in randul partidului unic au devenit vajnic