Miercuri, 20 octombrie, apar, reunite într-un singur volum, cele mai cunoscute piese de teatru scrise de Camil Petrescu.
Rămas orfan de ambii părinţi încă din fragedă copilărie, Camil Petrescu (n. 1894) a fost crescut de o servitoare într-o mahala de la marginea Bucureştiului. Acest destin tragic i-a declanşat pentru întreg parcursul vieţii un puternic complex afectiv şi social, pe care însă l-a transformat în îndârjirea de a fi, de a deveni, de a se afirma în lumea literară. Ştia că nu are nici un sprijin concret, că era descoperit, fără vreo protecţie în ceea ce urma să fie viaţa sa, de aceea a muncit din greu pentru a se întreţine, a se instrui şi în final a-şi impune numele şi prezenţa în cultura română. A reuşit şi a devenit unul dintre cei mai autentici şi mai profunzi scriitori din perioada interbelică.
După ce a absolvit "Facultatea de litere şi filozofie" din Bucureşti, a hotărât să plece pe front, ca voluntar. Războiul a constituit pentru Camil Petrescu un alt traumatism grav, întrucât a fost rănit şi şi-a pierdut parţial auzul, întâmplare nefericită, care i-a adâncit complexul izolării şi al însingurării.
A fost profesor la Timişoara, a fost membru al cenaclului "Sburătorul", în revista căruia şi-a publicat primele poezii. În eseul "Noocraţia necesară", reluând o idee a lui Platon, susţine vehement necesitatea şi importanţa intelectualilor în viaţa cetăţii. A fost extrem de activ în gazetărie, a editat revistele Săptămâna muncii intelectuale, Cetatea literară şi a fost, cu intermitenţe, redactor al Revistei Fundaţiilor Regale. O parte dintre articolele şi studiile sale despre poezie, proză şi teatru au fost adunate în culegerea "Teze şi antiteze" (1936). Atitudinea sa directă, tranşantă şi adesea intolerantă i-au adus deopotrivă prietenii, adeziuni, dar şi contestări şi antipatii sincere. Din cauza lipsei de înţeleg
