Nu fură bani, ci date de la cei puternici. Pot desfiinţa cariere sau pune în pericol vieţi. Sunt contraponderea celor care se dezgolesc de bunăvoie pe net.

Mitul „whistleblower”-ului, tipul care scapă secrete din interiorul unei mari organizaţii netransparente, a prins graţie celebrului wikileaks, site care adună documente secrete din toată lumea şi care a generat un deranj imens în ultimul an. De observat, mai întâi, latura revoluţionară a proiectului. S-a spus imediat că aceasta e reformarea radicală a presei, că un site ca wikileaks însemnă viitorul luptei împotriva sistemelor netransparente şi opresive. Alţi hackeri care au scos din baze secrete de date informaţii despre salariile imense ale oamenilor de la putere (un hacker din Riga a deconspirat salariile unor clienţi politici – iar informaţiile au scos oamenii în stradă) au devenit eroii zilei. Aşa arată haiducul modern: nu fură bani, ci fură date de la cei puternici şi le dă poporului. Povestea e cuceritoare, nu? Jurnalistul îşi recapătă aura pierdută de luptător. Internetul se arată ca un spaţiu al libertăţii şi al subversiunii. Cei de la wikileaks, şi alţi hackeri din aceeaşi gamă se prezintă ca nişte luptători anarhişti animaţi de idealuri supreme. Dincolo de aparenţa extrem de simplă din punct de vedere narativ, lucrurile sunt ceva mai complicate. O astfel de supapă de documente secrete ne poate arăta, de exemplu, faţa oribilă a războiului din Afganistan, dar poate risca şi viaţa unor oameni – un oficial american l-a şi acuzat de altfel pe reprezentantul wikileaks că, după publicarea unor liste de “spioni americani” în Afganistan, are mâinile mânjite cu sînge. Mai mult, citirea a zeci de mii de pagini de documente secrete este o iluzie – “adevărul” brut scăpat pe astfel de site-uri trebuie tradus de aceeaşi ziarişti de tradiţie, de aceleaşi vechi publicaţii. Democratizarea documentelor e o iluzie