Apariţia unei calamităţi gen explozie de conductă de gaz pare să dea startul, în Timişoara, unui derby spontan de pasare a răspunderii între autorităţi.

Sunt neumărate cazurile în care, deşi deflagraţia a fost produsă de o crasă lipsă de răspundere a unor firme sau autorităţi de profil sau a unor lucrări „gospodăresco-edilitare”, făcute după cum îi tăia capul pe muncitori, de vină a fost tot mortul. De aproape fiecare dată a acţionat principiul conform căruia cel plecat în vapori de gaz metan în lumea drepţilor nu mai poate să facă plângere şi să dea în judecată pe nimeni.

În urma unor spectaculoase raţionamente şi interpretări de virgule puse în strâmb în contracte niciodată citite de beneficiar, la incidentele de acest gen vina a fost canalizată cu o râvnă demnă de o cauză mai bună spre victimă. În cazul recent al exploziei de pe strada Cloşca, probabil că de vină vor fi tot victimele, pentru că au îndrăznit să aprindă becul în timpul nopţii, fără să fie echipaţi corespunzător, cu costum de azbest, cască de textolit şi cel puţin un stingător în mâna care nu era pe întrerupător.

Nu sunt deloc o noutate pe plan local poveştile în care unele autorităţi sau societăţi de profil nu se obosesc să investigheze ce e cu mirosul înţepător de gaz de metan semnalat de locuitorii unei străzi decât în momentul în care respectiva stradă rămâne peste noapte cu o casă sau un bloc în minus pe inventarul stradal. Iar când Timişoara deschide ştririle de la ora 19 cu imagini postapocaliptice de blocuri semi-dărâmate sau case făcute fărâme de exploziile „accidentale”, de obicei nu se întâmplă nimic notabil – nicio demisie, niciun vinovat, niciun proces. Se face cel mult o anchetă suficient prelungită încât să nu-şi mai aducă aminte nimeni de ea, în afara locuitorilor respectivului imobil, siliţi să-şi retrăiască în condiţii boeme anii de liceu prin internatele unităţilo