Când păşeşti pe potecile satului Cheia, te simţi ca şi când ai fi ultimul locuitor al planetei. Casele, aflate în diverse etape de degradare, parcă au fost părăsite în grabă de locuitorii lor, care nu au mai apucat să închidă uşa, geamul sau să-şi pună ordine în obiectele casnice.
Pe pridvorul unei locuinţe fără locuitor zace, probabil de câţiva ani, un braţ de lemne tăiate, numai bune de aruncat în sobă. Prin crăpăturile pereţilor şi prin spărturile acoperişurilor aplecate poţi vedea sobe vechi, roţi de lemn, vase de fontă şi multe alte lucruri care îți pot face o idee despre modul în care se trăia mai demult la Cheia. Dacă te uiți mai atent, poți vedea lucruri și mai vechi: zăvoare pentru ușile grajdurilor precum cele din evul mediu, în totalitate din lemn, cuie din lemn construite special pentru menținerea paielor pe acoperiș și multe alte invenții arhaice ale unei comunități care, din cauza accesului foarte dificil a fost nevoită să își producă aproape totul de una singură.
Mai numeroasă în anii 50 (când la Cheia mai erau aproximativ 60 de familii), ”comunitatea” mai numără doi locuitori, care stau la extremitățile satului, departe unul de celălalt și care se feresc de orice ființă omenească. Unul dintre ei și-a împrejmuit proprietatea cu un gard viu, înalt, dublat de crengi uscate, ce dau un aer sinistru. La intrare are o inscripție ce interzice accesul și un fel de poartă complicată, ce îți arată clar că omului nu îi plac musafirii. Nu îți răspunde nici măcar la salut, dacă se întâmplă să îl zărești printre crengile uscate, în curte. La cealaltă parte a satului, trăiește o femeie și un cățel. Nici ea nu își părăsește pridvorul casei din care privește curioasă la turiștii rari care trec prin sat. Printre casele țuguiate sau dărăpănate pasc în voie, nesupravegheate, cele câteva vaci ale celor doi locuitori.
Satul aparține din punct de ve
