Când nu mai eşti invidiat, când nu mai deranjezi? Evident, odată ce ai murit. Da, dar până la urmă rămân cărţile, îţi spui umilit şi auto-consolator după ce ai încasat-o mai rău ca de obicei. Slabă speranţă. E-adevărat, după moarte nu mai eşti concurent cu cei vii, dar nici nu-i mai interesezi. Te-ai dus, dus eşti, cu toate cărţile tale după tine. Cea mai proastă iluzie e să crezi că posteritatea îţi va face dreptate.
Pentru a-l linişti pe Mircea Cărtărescu, trebuie să completăm: invidia nu este un sentiment dominant doar în viaţa literară românească, ci în ansamblul societăţii româneşti. Care societate are obsesia clasamentului, unul dintre motivele rezistenţei sentimentului de invidie la români. În toate domeniile. Clasamentul şoferilor de Prefectură, clasamentul poeţilor, al oamenilor politici, uşor cuantificabil prin numărul de mandate de parlamentar sau al anilor de ministeriat (cu o consecinţă directă în consistenţa conturilor şi în numărul proprietăţilor imobiliare). Clasamentul vedetelor cu sau fără silicon (cine o mai fi în fruntea acestuia, Andreea Marin Bănică sau Mihaela Rădulescu? Spre lauda lor, aparent, ambele s-au retras într-o lungă pauză meditativ-interogativă...). Fiecare breaslă, dar şi fiecare familie, grup de prieteni, stradă, scară de bloc sau sat părăginit îşi poartă clasamentul în sine, iar atunci când află despre un coleg de clasament că a depăşit o anumită poziţie cu care toată lumea era obişnuită, o altă clasare, intervine primul imbold: invidia.
Românii sunt invidioşi. Să moară capra vecinului este probabil cel mai uzitat proverb românesc. Invidia faţă de promovarea unuia sau altuia este şi o consecinţă a imprevizibilităţii acestui fenomen în societatea românească, pentru că promovarea în România a fost virusată de mult timp de aleatoriul ei. Cu greu se pot decela motivele uneia sau alteia, căci cele mai multe sunt pur
