Capitala Irlandei este un muzeu în aer liber în care un vânt cumplit dansează cu exponatele. „Ce ai văzut în Dublin?“ este prima întrebare şi este întrebarea greşită. În Dublin nu e nimic de văzut, totul e de trăit. Dacă insistaţi, o să vă spun că în Dublin am văzut un orb zâmbind.
Oraşul acesta miroase a bere Guinness şi a whisky Old Jamesson. A nu bea un Guinness în Dublin este o blasfemie şi o inconştienţă. E ca şi cum un tip ar intra într-un bar din Napoli şi ar începe să îl înjure de mamă şi de fotbal pe însuşi Diego Armando Maradona. E poezie în fiecare Guinness - spun irlandezii, şi nu spun rău. La bere şi la poezie sunt buni, dacă nu cei mai buni.
Oraşul, cartea, străzile
Irlandezii sunt mândri de oraşul acesta ca o beţie, cu fabrica lui de bere, cu vechea lui distilerie de whisky, cu Kilmainham Goal, închisoarea-muzeu, cu giganticul parc Phoenix, cu catedralele sale, nu grandioase, dar solemne, cu Trinity College (nu scăpaţi de Stoker şi „Dracula"!), cu frunzele lui de trifoi, cu tot. Dublinul e frumos vineri seară, în Temple Bar, cartierul acela unde îi veţi asculta pe cei mai buni muzicieni contemporani care ar fi putut cânta în U2 şi nu cântă. Tineri, chitarele lor şi poezia din fiecare Guinness.
Adevărul este că am mers în Dublin din două motive. Iubesc culoarea verde şi proza scurtă a domnului Samuel Beckett. Capitala Irlandei este o carte, fără graniţe între lirism şi dramaturgie. Străzile ei sunt pagini din William Butler Yeats, din George Bernard Shaw, din Seamus Heaney, din Oscar Wilde şi din Jonathan Swift. Nu există stradă în oraşul acesta pe care să nu fi trecut şi bunul meu prieten Leopold Bloom. Dublin este, mai ales, oraşul lui James Joyce, care îl veghează ca un sfânt în baston, ca şi cum fiecare zi ar fi 16 iunie şi ar fi de ajuns, ceea ce nu este total improbabil.
Şi berea, şi poezia, literatura