Sunt mulţi cei care se întreabă care este impactul geostrategic al crizei economice globale. Discuţia este de maxim interes şi pentru spaţiul românesc, care nu poate rămâne izolat de undele de şoc globale. În plus, suntem la mai puţin de două luni de summitul care va evalua, pentru a treia oara după încheierea Războiul Rece, rolul Alianţei Nord-Atlantice. În vremuri seismice, modele care până mai ieri erau considerate adevăruri fundamentale tind astăzi să fie puse sub semnul întrebării sau chiar negate. Aşa cum asistăm la o regândire a rolului statului în economie şi în spaţiul relaţiilor internaţionale, roluri globale consacrate, precum cel al SUA sau al NATO, sunt puse în cauză. Revin în actualitate idei mai vechi: se redescoperă virtuţile keynesismului, ale izolaţionismului, ale sferelor de influenţă sau ale finlandizării.
Noţiuni precum extinderea NATO sau intervenţiile umanitare par cuvinte din vocabularul unei alte epoci. Logica anilor 90 este inversată: se vorbeşte chiar de integrarea Rusiei în Alianţă. Peisajul strategic internaţional este în plină reaşezare. Pentru a utiliza un termen jurnalistic, criza economică pare să impună un nou layout geopolitic. Occidentul este forţat să înveţe o geopolitică a austerităţii fiscale şi chiar să-şi restructureze masiv orizontul ambiţiilor strategice. Însă minunata lume nouă nu este deloc lipsită de pericole, ba dimpotrivă.
În curând, s-ar putea ca lumea să descopere că mai rău decât o Americă mult prea puternică este o Americă mult prea slabă, după cum avertiza, în urmă cu câteva luni, profesorul Michael Mandelbaum, de la Johns Hopkins University. Rolul pe care SUA şi l-au asumat după 1945 începe să fie dat uitării. Se uită, de pildă, că pacea existentă în Europa şi Extremul Orient nu a fost dintotdeauna starea naturală a acestor regiuni, ci un construct de dată relativ recentă. În cuvintele pro
