Un scriitor american pasionat de turism, aflat în trecere prin România, a tras, rapid, următoarea concluzie: România pare locul cel mai mort de pe pământ. Această realitate o cunoaştem cu toţii, numai că se impune o nuanţă: e adevărat că România e un cadavru, dar din acest cadavru se înfruptă, îngrăşându-se până peste poate, ceea ce noi cunoaştem sub numele de "clasă politică".

Deci, în altă ordine de idei, există în România un anume dinamism, dus uneori până la nebunie, iar el se manifestă doar acolo unde se întâlnesc lăcomia, prostia, aroganţa şi dispreţul. Astfel se face că instituţia prezidenţială, parlamentul, consiliile judeţene şi municipale etc devin, prin filtrul celor patru "calităţi" enumerate mai sus, vedete incontestabile ale naţiunii. În fiecare din aceste instituţii ale statului zace câte o clocitoare care, la perioade determinate cu exactitate, fată, cu succes de 100%, rebuturi flămânde care, la rândul lor, toacă şi toacă şi toacă tot ce le pică-n gură, de la bani, bunuri şi idei până la oameni, sentimente şi istorie. În tot balamucul ăsta cu aer de cavou nu-ţi mai rămâne decât să-ţi dai, din când în când, palme peste faţă, ca să vezi dacă mai eşti în viaţă sau ai murit şi nu ştii. Şi cum poţi face acest experiment? Într-un singur mod: apelând la ARGUMENT.

Până la urmă, argumentul nu reprezintă tezaurul asupra căruia au exclusivitate "intelectualii", după cum spun unii kominternişti formaţi la şcoala contondentă a parului politic, ci un mod natural - uman, dacă vreţi! - al oricărui individ bine intenţionat de a se ancora într-o realitate socială. Argumentul are o calitate unică în spaţiul public: stârneşte ura în cei care şi-au făcut din reaua intenţie un mod de viaţă (mă refer la cei care, în primul şi în primul rând, au o problemă cu ei înşişi) şi-i aşază pe cei bine intenţionaţi într-o relaţie logică (altfel spus, clară) cu r