De când apare problema aceasta a identităţii?

Noi ne punem problema identităţii pentru că s-a petrecut cândva, în Evul Mediu latin, o trecere de la genericul speciei, singurul care, în tradiţia filozofică de până atunci, era inteligibil, deoarece era singurul care putea fi definit în mod raţional, singurul care, prin urmare, poseda în mod inteligibil o esenţă, la specificul individului singular, care, pentru filozofia greacă, nu putea fi definit în mod raţional. Pentru greci, specia singură admitea o definiţie, indivizii speciei, nu. Indivizii puteau fi doar arătaţi cu degetul, indexaţi, numerotaţi: admiteau, adică, numai o identitate numerică, nu una esenţială. Limita principiului individuaţiei, la greci, era identitatea numerică. Ce e important pentru această identitate e că se găseşte incapabilă să admită că individualitatea omului este o esenţă inteligibilă. Or, neavând nimic de-a face cu persoana, o asemenea gândire nu putea face inteligibilă eternitatea sufletului individual. Pentru grec, individualitatea intimă a omului rezulta din accidentele materiei; pentru creştin, individualitatea cea mai adâncă a omului trebuia să fie sufletul său etern, care este bunul cel mai de preţ al unui om, iar în faţa lui Dumnezeu reprezintă inteligibilitatea sa ultimă. Omul creştin nu este inteligibil decât prin sufletul său nemuritor, care reprezintă individualitatea sa ireductibilă, unică, irepetabilă, singulară. Acest suflet trebuie să poată fi definit în mod raţional ca esenţă. Evul Mediu latin şi-a luat sarcina de a gândi această aporie – singularul raţional –, iar din această revoluţie filozofico-religioasă profundă au ieşit cadrele de gândire şi de existenţă ale modernităţii.

După marea reuşită a formulării dogmaticii creştine (petrecută în primul mileniu creştin), care constituie prima revoluţie filozofico-teologică a creştinismului, modernitatea constitui