Congresul PSD de sâmbătă nu a adus nimic nou în plan politic. El a fost mai degrabă o „arătare a muşchilor” şi o încercare de mobilizare a activului propriu pentru lupta cea mare împotriva hidrei pedeliste, care se va da cu prilejul moţiunii de cenzură.

Ce ar fi, totuşi, de remarcat în evenimentul de la Sala Palatului?

În primul rând intenţia de a da o greutate sporită modului în care este ales preşedintele partidului. Actuala garnitură îşi doreşte ca reinvestirea sa din 2014 să poarte girul „sufragiului universal”, angrenând toţi membrii de partid. În felul acesta alegerea ar ieşi de sub semnul coteriilor şi a manevrelor de culise care au caracterizat ultimele scrutinuri. Cât despre mărirea numărului de vicepreşedinţi, este o tactică obişnuită a şefilor care doresc să micşoreze puterea celor de sub ei.

Apoi programul de guvernare: cum spunea şi Adrian Năstase, sunt două condiţii ca acesta să devină realitate. Succesul moţiunii şi nominalizarea lui Ponta ca premier. Ambele sunt destul de improbabile. Prima – pentru că PSD-ul nu ştie clar pe ce forţe din ograda adversarului ar putea miza, iar a doua, pentru că în cazul succesului moţiunii, Băsescu va face tot posibilul să nu numească un premier de la cei mai îndârjiţi adversari ai săi. Iar în chestia asta este deja maestru.

Cât despre program în sine n-ar fi prea multe de spus. El este minunat, dar lipsesc cu desăvârşire argumentele care să garanteze că pentru aplicarea măsurilor proprii există resursele şi rezervele necesare. Varianta socialistă de impozit menajează însă susceptibilităţile liberale, mişcându-se în interiorul cotei unice şi nu peste aceasta.

Iar rezoluţia necolaborării sub nici o formă şi niciodată cu inamicul, ea are valoarea realativă a oricărei decizii conjuncturale. Ceva similar îşi puseseră, tot în statut, şi democraţii, dar când s-a schimbat situaţia au renunţat ş