Andreea Căprescu

● Reporter Politic şi eveniment

● 6 septembrie 1983

● Craiova

Sunt un român. Din creştetul capului până în vârful picioarelor. Şi am fost oriunde m-am dus. Dar mă doare România mea. Uneori i-aş da papucii în semn de protest faţă de cei care semnează zilnic declaraţia de patriotism lipsă.

Aş părăsi-o pentru că îi plâng pe cei care flutură steagul libertăţii cu bătături nevindecate în palme. Pentru că sunt gâtuiţi de o curea, pentru că şi-au rupt basca dând cu ea de pământ. Mi-aş lua la revedere de la ea, marcată de oamenii care-şi urlă indignarea la cozi.

Aş divorţa de România din cauza semenilor care-mi sunt călcaţi în picioare, pe stradă. Şi din cauza unui sistem care m-a blestemat să văd copii murind lângă nişte formulare.

Aş pleca din România, fiindcă nu mi-ar fi dor de tot ce nu pot avea. Aş alege să demisionez din funcţia de cetăţean credul, căruia îi zâmbeşte ipocrit un trădător, pe timpul unui mandat mincinos.

M-aş despărţi de România, pentru că nu mai pot să opresc robinetul sub care lumea murdară se spală în jigniri, învinge cu păcate, se îndoaie în viclenii, se întrece în invidii şi sfârşeşte în regrete. Aş fugi, pentru că nu mai mizez pe somnul liniştit al conducătorilor, antrenaţi să nu crape de ruşinea adevărului.

Aş încheia socotelile cu România, pentru că m-a transformat într-un român cu dizabilităţi. Aş concedia România pentru fiecare dos primit drept răsplată, în drumul speranţei spre vindecare. Pentru isteriile funcţionarei plictisite, pentru dosul scos la pupat al vreunui director narcisist, pentru tupeul medicului colecţionar de plicuri. Le-aş face pe toate, dar nu pot. Pentru că eu sunt dependentă de România. Pentru că din mijlocul ei transmit. Pentru că nimeni nu m-a învăţat să dau înapoi, când în faţă mi se înalţă obstac