Ne-am putea gândi, în acest sens, la reminiscenţele liniei Alecsandri-Macedonski şi ale simbolismului în epoca postmodernă (cu ecouri, la noi, şi în microromanul lui Cristian Robu-Corcan, Gravură în mi bemol). Înrudirile de sânge literar trebuie căutate însă mai ales pe teren francez (nu la Pierre Loti, ci la Marguerite Duras sau la Marguerite Yourcenar din Nouvelles orientales). Autoarea cultivă cu voluptate proza de atmosferă, infuzată poematic, pe care o foloseşte drept cadru al unor reverii identitare şi al unor poveşti erotic-transgresive, dublate de o meditaţie asupra unui dincolo inaccesibil.
Faţă de Istoria romanţată a unui safari, unde povestea de dragoste imposibilă dintre reprezentanţii unor culturi greu compatibile (ea franţuzoaică, el maghrebian) suferea întrucâtva, în pofida rafinamentului liric al atmosferei, de pe urma fragilităţii narative, Demonii vântului vine să consolideze un proiect prozastic şi marchează un salt vizibil în materie de complexitate compoziţională, prin introducerea unor dimensiuni-surpriză. Titlul este pregnant şi se reţine, chiar dacă legătura lui cu substanţa cărţii poate fi sesizată doar printr-o lectură de adâncime, în cheie spirituală. Avem şi aici un exerciţiu de seducţie între o franţuzoaică pe jumătate şi un tânăr din Dubai cu identitate imprecisă şi nume de arab. Devine evident însă acum că atracţia Orientului musulman asupra femeii europene are o bătaie mai lungă decât atmosfera intrigii sentimentale.
Adevăratul seducător din aceste romane nu e, cum s-ar crede la o lectură superficială, bărbatul oriental, ci spiritul tainic al unei culturi: în cazul de faţă preeminenţa iluziei şi a fantasmelor asupra realului, exprimată prin splendorile strălucitoare, multicolore ale bijuteriilor şi pietrelor preţioase. Preţiozitatea stilistică se prezintă astfel ca o expresie asumată cu graţie ceremonioasă şi
