Părinţii fondatori ai euro erau perfect conştienţi de problemă şi de existenţa unui risc de contagiune sistemică, în cazul în care una dintre ţările membre ar fi întins prea mult coarda şi ar fi ajuns într-o zi să fie ameninţată de bancruta publică. De aceea, mai ales sub presiunea nemţilor, Tratatul de la Maastricht a prevăzut două tipuri de salvgardare:

- pe de-o parte, includerea în tratat a unei clauze numite „no bail out“, ce interzice explicit BCE să intervină pentru a veni în ajutorul unui stat ameninţat de faliment. Este vorba de evitarea unui proces obişnuit în ţările supraîndatorate: răscumpărarea de titluri din datoria publică prin emiterea de monedă nouă. Întreaga istorie economică arată că acesta este unul dintre principalele moduri în care inflaţia ia naştere şi se răspândeşte (tiparniţa de bani);

- pe de altă parte, crearea unui dispozitiv de supraveghere şi de sancţiune a ţărilor care ar fi tentate de o gestiune bugetară şi fiscală prea neglijentă. Este vorba de celebrul Pact de stabilitate şi de creştere, care condiţionează adeziunea la Uniunea monetară printr-o serie de criterii cantitative (nivelul deficitului bugetar, rata de îndatorare şi rata inflaţiei) şi prevede proceduri colective de concentrare şi de sancţiune în cazul depăşirilor.

Regulile impuse prin criteriile de la Maastricht şi-au îndeplinit rolul în perioada care a precedat lansarea Uniunii monetare. Ele au constrâns ţările candidate la admitere – printre care Franţa – să realizeze eforturi incontestabile de stabilizare economică şi bugetară. Nu aceeaşi este situaţia în cazul Pactului de stabilitate şi de creştere, care nu a funcţionat niciodată. Structura sa s-a dovedit complet ineficientă în evitarea acumulării de abateri care au dus la evenimentele din primăvara lui 2010. În plus, Pactul nu a avut nici cel mai mic efect de creştere, rezultatele UEM fiind dezastru