Într-un colţ de provincie, frământat dulce-amar-caragialesc de obsesiile acelor ani, se întâmplase ceva remarcabil. Toţi cei prezenţi (şi n-au fost puţini) au fost martorii unei experienţe care a depăşit graniţele unei simple lansări de carte. S-a derulat o secvenţă din fenomenul ce a putut fi consemnat ca o valoroasă raritate în spaţiul public românesc: popularitate prin „concernul“ admiraţiilor, recunoaştere din preaplinul unor aşteptări, cuminecare întru geniul prieteniei.

Sociologia construirii faimelor, dobândirii celebrităţilor, obţinerii succesului public în ultimii 20 de ani în România ar merita cu siguranţă o atenţie teoretică. Din perspectivă girardiană, lectura ar fi spectaculos de bogată. Explorarea psiholgiei maselor, dar şi a victimelor privilegiate ori ispăşitoare, tipologia acestora (de la zona culturală, sportivă la cea politică sau religioasă), decopertarea mecanismelor sacrificiale care fac posibilă gestionarea tensiunilor mimetice, inventarierea tectonicii mizelor şi valorilor puse în joc ar ajuta probabil la schiţarea unui tablou dinamic de o densitate şi originalitate remarcabile. Numai că, pentru cei prinşi fatal în acest tablou, ar însemna şi defilarea deloc neutră a entuziasmelor, resentimentelor, admiraţiilor, adeziunilor, încrâncenărilor, iubirilor, urilor, ipocriziilor, disperărilor, elanurilor, defetismelor, pasiunilor, într-o mişcare care totdeauna scapă oricărei înţelegeri.

Horia-Roman Patapievici a fost în acei ani persoana care a co(răspuns) unei acute nevoi de autenticitate, unei alarmante crize a preciziei gestului intelectual şi unei copleşitoare senzaţii de sufocare etică. Severinul era dominat în perioada aceea de opţiuni politice deplasate spre roşu, fapt care a amplificat semnificaţiile acelei prezenţe. Apăruse în revista 22 faimosul eseu Regimul Iliescu, iar distribuirea printre invitaţi a unor copii ale acelor