"Gray Grantham de la Washington Post" este jurnalistul căruia i-a dat viaţă în ficţiune John Grisham în al său "Dosar Pelican", un tip clonţos şi profesionist până în măduva oaselor, care produce un soi de Watergate, în care se amestecă bani, corupţie, afacerişti, CIA, FBI şi pelicani metaforici.
Când investigaţiile sale ajung să-l ţintească pe preşedinte, prin carte trece pasager Kate Graham, patroana. Katharine Meyer Graham, publisher al lui Washington Post, a fost cât se poate de reală, ca şi "Gray". El trăieşte pe bune printre jurnaliştii din lumea largă, pe ici-pe colo şi la noi. Nu este alintat "bătrânelule" şi "dragă Watson" de către doamna Graham şi, cu siguranţă, este ceva mai elocvent în replici decât: "da, am înţeles. ..corect...mamă...naşpa". În diviziunea muncii, nu Graham îi spune să ia gâtul preşedintelui, ci el îşi pune la bătaie pielea şi talentul ca să demostreze adevăruri în care crede. "Gray", ziarist de România, ar fi privit aici, de unii "Graham"-i ai noştri, ca găina cu dinţi, fără să le treacă prin cap că ar fi mai câştigaţi dacă ar cultiva şi intreţine o plantaţie de "Gray".
Această optică inversă îi lehămeteşte pe cei ca "Gray" şi îi ofileşte înainte de vreme pe cei care ar fi putut fi asemenea lui, pentru că trebuie să se scuture des de zoaie nemeritate, care, făţarnic, nu sunt împrăştiate cu adresă precisă, dar ale căror miasme îi cuprind fatalmente. Cam asta este esenţa dureroasă a condiţiei jurnalistului în recesiune (Mugur Isărescu ne-a atras atenţia că nu suntem în criză, ci în recesiune, criza fiind ceva infinit mai rău).
Despre condiţia de "Graham" în timp de recesiune "made in Romania", planează asupra ciclurilor binelui şi răului economic şi este - după culoarea locală - mai mult a actorului dintr-o poveste de dragoste şi ură, cu politica, "duşmanul din pat" (politica fiind, măcar gramatical, de genul feminin).
