Irina Cristea
● Şef Politică Externă
● 17.06.1979
● Bucureşti
M-aş considera curajoasă să plec din România, la fel cum mă consider curajoasă că am rămas până acum. M-aş considera laşă să plec din România, la fel cum mă consider laşă că am rămas până acum. Într-un final, cred că sunt doar nesimţită şi că din nesimţire rezist aici. M-am educat să nu îmi pese şi să închid ochii la tot ce m-ar durea, m-ar scârbi, m-ar enerva şi m-ar revolta. Uneori îmi iese, uneori nu, dar e trist să remarc că trăiesc într-o ţară unde trebuie să răsfoiesc manualul de istorie şi pe cel de literatură ca să găsesc motive de mândrie că aparţin acestui popor.
În jur, oriunde aş privi, nu găsesc nimic care să îmi umple sufletul. Văd doar surse de nervi, de frustrare, de râsu-plânsu'. Văd oameni care cred că cel mai important lucru în viaţă este să te "descurci", să îi "faci" pe ceilalţi, să fii "şmecher". Oameni care nu ascultă nici de bun-simţ, nici de legi. Oameni care fac şi votează legi, dar nu înţeleg noţiunea de demisie de onoare nici după ce-i vede o ţară întreagă cum se uită la porneturi în Parlamentul ţării când se dezbate o lege. Oameni care ar sări la ceartă din orice, dar care se fac mici-mici când asistă la o palmă conjugală, o tâlhărie sau orice altă infracţiune care cere implicare şi spirit civic.
Oameni mereu revoltaţi că nu li se dă, nu li se face, nu li se drege, de parcă întregul lor destin stă în responsabilitatea alcuiva, a unei instanţe supreme care trebuie să îi dădăcească şi să îi ţină de mână pas cu pas, de la născare până-n groapă.
Pentru că asta văd zi de zi, aş pleca din România. Pentru că nu îmi place, nu mi se potriveşte, nu mă reprezintă. Pot să închid ochii, pot să fac pe autista cât poftesc sau cât reuşesc, dar în curând va trebui să-mi învăţ copilul cum să se descur
