Sumele pe care le-au primit funcţionarii pentru că muncesc în exces sunt aproape egale cu încasările fondului de şomaj. Această comparaţie naşte prima nedumerire. Mii de firme au datorii la fondul de şomaj. De ce stimulentele primite de inspectori nu au impulsionat recuperarea acestor datorii faţă de bugetele statului? Răspunsul poate fi lecturat în raportul Curţii de Conturi pentru anul 2008. Acolo scrie negru pe alb că funcţionarii nu şi-au făcut treaba privind executarea silită a datornicilor.
Unii inspectori fiscali vizitează periodic aceleaşi firme, alese, sugerează Curtea de Conturi, astfel încât riscul de evaziune să fie mic. Explicaţia insistenţei inspectorilor de a călca pragul anumitor firme trebuie căutată în chiar raţiunea de a exista a stimulentelor. Oamenii se îndreaptă către firmele care rulează afaceri profitabile şi corecte, pentru a se asigura că acestea vor plăti penalităţile din care, ulterior, se virează banii câştigaţi sub formă de stimulente. Un perfect cerc vicios. Se menţine astfel haosul. Nu există un program coerent de inspecţii, sugerează acelaşi raport al instituţiei naţionale de audit al banului public.
Dacă ar exista, ar da peste cap socotelile. Faptul că legislaţia fiscală este interpretabilă ridică şansele de a împrăştia amenzi şi, în consecinţă, de a primi stimulente. Nici nu se va limpezi câtă vreme stimulentele depind de ele. Ajungem astfel la o altă anomalie creată de sistemul stimulentelor: dispare interesul funcţionarilor de a-şi exercita obligaţiile privind prevenţia şi controlul.
Sistemul acesta de stimulente seamănă ca două picături de apă cu acela al contractelor de drepturi de autor, practicat în mediul privat. În ambele cazuri, discutăm de salarii mascate. Atât stimulentele, cât şi drepturile de autor au proliferat dincolo de spaţiul definit iniţial. Aşa cum un şofer al unei publicaţii primea drepturi d