Muzica interpretată în direct pentru filmul de cinema nu mai este ceva foarte familiar.

Ieri. Cu toate că sunetul sincron a devenit posibil abia la sfârşitul anilor '20, ideea de a combina muzică cu imaginile în mişcare proiectate pe ecranul de cinematograf este la fel de veche ca cinematograful în sine. În lipsa altor mijloace tehnice mai avansate, această muzică era, la început, interpretată în direct în sală în timpul proiecţiei. Rolul său era, ca şi astăzi, de a crea atmosfera dorită şi de a da indicii publicului despre cheia emoţională în care trebuiau citite imaginile. Cele mai comune săli de cinema aveau un pianist în dotare, pe când sălile mai fastuoase din oraşele mai mari puteau angaja o întreagă orchestră. La început, această muzică conţinea multă improvizaţie, însă pe măsură ce producţiile cinematografice mari s-au înmulţit, „coloana sonoră" a devenit din ce în ce mai elaborată, interpreţii având în faţa lor un soi de partitură, denumită în engleză „cue sheet", unde erau transcrise bucăţile ce trebuiau interpretate în diferite momente, indicate precis, ale succesiunii de imagini.

Prima compoziţie orchestrală notabilă pentru cinema a fost cea realizată de americanul Joseph Carl Breil pentru producţia epică „Birth of a Nation" („Naşterea unei naţiuni", 1915), în regia lui D. W. Griffith. Nu era întru totul originală, conţinea piese celebre din „Walkiria" lui Wagner sau din „Peer Gynt", de Grieg. Întru totul originale au fost însă compoziţiile „L'Assassinat du duc de Guise" (1908), semnată de Camille Saint-Saëns pentru filmul omonim, compoziţia „Novyy Vavilon" (1927) a lui Dmitri Şostakovici pentru producţia rusească cu acelaşi nume, sau „Entr'acte", o lucrare compusă de Erik Satie pentru scurtmetrajul regizat în 1924 de René Clair.

Azi. Deloc desuetă, tehnica de a acompania imaginile proiectate pe ecranul cinematografic cu muzică inte