Ce atâta mirare că în Ministerul Finanţelor angajaţii cedau o parte din aşa-zisele stimulente şefilor de servicii, directorilor şi... cine mai ştie cui? Doar ştiam cu toţii că în ţara asta nu mişcă nimic fără şpagă. Urât cuvânt. Dar realist. Economiştii spun că circulaţia banilor într‑un sistem e chiar echivalentul circulaţiei sângelui în organismul viu. Or, aflăm acum că la noi circulaţia banilor era accelerată şi de această venă. Sau arteră? Că, spre deosebire de ţările ceva mai morale, mai legale, la noi circulaţia nu era numai cea văzută, ci mai ales una nevăzută. Păi, nu e nevăzută, deşi ştiută, şi circulaţia sângelui? Tot aşa şi cu circulaţia banilor la Ministerul de Finanţe. Nevăzută, dar în cele din urmă ştiută. Şi ce atâta mirare că înşişi cei care trebuiau să vegheze la corectitudinea afacerilor practicau şpaga? Şi ce atâta mirare că, în loc să deschidă nu ştiu câte dosare penale, ministrul trecut le dă o mustrare părintească?
Cu ani în urmă, dar tot în sistemul în care ne aflăm, un ministru de Externe al României, nu spun cine, persoană importantă, era renumit printre diplomaţi pentru vizitele sale la diferite ambasade din capitale mai luxoase decât a noastră, pentru a colecta cadouri. Şi unde mai pui că şi suplimentul de greutate la avion tot diplomaţii în funcţie acolo, cei care cumpăraseră şi cadourile, îl plăteau. De altfel, la Externe, se spunea încă de pe vremea lui Ceauşescu, trebuie să cotizezi puternic la şefi ca să poţi pleca „în misiune". Şi să mai spui că nu e continuitate în România după revoluţia din decembrie 1989, atât de bine organizată de cine ştim noi, încât a putut părea - ce prostie! - o mişcare spontană!
În ce priveşte mişcările spontane de la Ministerul Finanţelor, de la CNAS şi de la Ministerul Educaţiei, acestea sunt, în orice caz, mai spontane decât cea de atunci. E drept, spontaneitatea a fost stimulată de ceva,
