Într-un bloc de garsoniere, dintr-un cartier fără parcuri şi fără locuri unde ar avea şi ei un rost, bătrânii şi-au făcut băncuţe lângă uşi, pe coridor. Seara ies pe culoar şi mai schimbă o vorbă, ca odinioară părinţii lor la ţară sau la mahala. Din tot ce spune unul dintre cei mai vehemenţi analişti ai vieţii politice, la un canal tv care-l cultivă, răzbate dispreţul. Nu dispreţul pentru ceva anume, ci dispreţul ca situarea sa în epocă şi societate. Îi pute totul, iar când îi mai scapă câte un surâs crispat, la graniţa dinte sarcasm şi neîncredere, surâsul e al omului care se ştie exceptat de la eroare. Îmi dau seama că insul se realizează psihic dispreţuind, dar felul în care dispreţuieşte e atât de personal, încât nu mă simt în stare să dau o definiţie, în general, a cuvântului.
Căsătoriile sunt plicticoase, interesante sunt numai divorţurile. Nu ştiu să se fi scris marele roman al unei căsnicii fericite. Cum adică fericite? Un infinit de fericire pur şi simplu nu poate fi istorisit.
Ateii declaraţi ar trebui întrebaţi ce-i ateismul şi dacă vor rămâne pe mai departe atei, când sunt urcaţi pe masa de operaţie pentru o intervenţie cu grad mare de risc. Când ţii mult timp o rubrică de ziar, chiar dacă scrii din ce în ce mai bine şi reuşeşti să te înnoieşti cu fiecare text publicat, lumea te citeşte din ce în ce mai rar. Un secretar de redacţie explică lucrurile în felul următor: "Nu mai contează ce oferi, contează ce gândeşte cititorul faţă cu formatul rubricii. Rubrica e la fel ca ieri". Ce vă doare?, întreabă medicul. Iar pacientul răspunde: mă doare soarta ţării. M-am măsurat şi nu mai am 1,72 m, am numai 1,69 m. Accept îmbolnăvirea, accept necazurile fără o pricină anume, accept multe, dar cum să pierd din înălţime? Cum să accept că mă turtesc?
Din locurile şi rosturile de unde am fost dat afară sau mutat, am numai nostalgii tămăduitoar
