Săptămâna aceasta a început bacovian; toamnă, ploaie, frunze galbene, frig, cer cenuşiu, greve, tristeţi, supărări, regrete, întrebări fără răspuns, avertismente de cutremur (frică, îngrijorare)... Cel ce lipseşte din peisaj, cel fără de care şi creierul uman devine la fel ca peisajul toamnei este - după cum spun unii iniţiaţi - o fiinţă vie, puternică şi stălucitoare... O fiinţă pe care n-o salutăm dimineaţa, nu-i spunem "la revedere seara" şi nu-i mulţumim niciodată pentru că există, deşi tot iniţiaţii ne îndeamnă să facem toate acestea! Teribila fiinţă fără de care lumea-i cenuşie-n lăntru, ca şi-n afară, Soarele, nu lipseşte - Slavă Domnului! El străluceşte în spatele norilor, dar noi nu putem vedea asta. Pentru noi, Soarele lipseşte şi-n zilele aparentei sale absenţe până şi câinii se simt mai trişti...
Creierul omenesc resimte însă lipsa Soarelui mai mult, mai profund şi mai puternic decât orice altă vieţuitoare. În lipsa luminii Soarelui, creierul reacţionează ca-n absenţa unui zâmbet sincer sau ca-n absenţa unei bucurii stăruitoare. Nişte cercetători curioşi au bănuit existenţa unei misterioase legături între creier şi lumina Soarelui şi au făcut un experiment; au dus oameni diagnosticaţi cu depresie dintr-o ţară cu cer mereu cenuşiu şi-nghiontit de ploaie în alta, scăldată continuu în lumina Soarelui. Bolnavii s-au revigorat spectaculos în acel climat cu lumină naturală! Creierul comunică misterios cu lumina Soarelui, căci el pare să ştie ceea ce noi uităm; în Soare-i viaţa şi creierul nostru îi surâde automat vieţii. Fiinţa din interiorul nostru, expusă la lumina Soarelui, răspunde printr-o activare automată a unor zone din creier care ne fac mai fericiţi.
Pe de altă parte, ploaia, frigul, ceaţa şi - dincolo de ele - absenţa luminii Soarelui ne conectează cu tristeţile, cu amintirile... apăsătoare, cu suferinţele şi temerile ascunse.
