A scris despre sute de piese de teatru. A scris chiar el câteva piese de teatru. N-aş fi crezut însă să-l văd jucând vreodată într-o piesă de teatru. Luni seară, când am păşit în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, în loc să-l văd la masa de unde conducea întâlnirile lunare ale Clubului Dramaturgilor, Mircea Ghiţulescu şedea în mijlocul încăperii cu mâinile pe piept. Din miile de piese care-i trecuseră prin mână, el o alesese pe cea mai absurdă dintre toate. Nu pentru Club. Ce bine ar fi fost să se întâmple aşa!
Am fi acceptat până la urmă cu toţii că Mircea, care nu se lăsa păcălit niciodată, a fost tras pe sfoară de un autor ratat. Dar alesese piesa chiar pentru el, distribuindu-se în singurul ei rol. Nu i se potrivea deloc. Căci trebuia să joace rolul unui mort în piesa aceasta, iar Mircea iubea viaţa. I-ar fi trebuit un număr de ani cel puţin egal cu cel al paginilor Istoriei Dramaturgiei Româneşti, pe care a scris-o, pentru a-şi mărturisi dragostea până la capăt. Iubea scena şi oamenii ei. Iubea cărţile şi cuvintele din care sunt ele alcătuite. Era mai tot timpul la cheremul acestora. Aproape că nu-şi acorda răgaz pentru odihnă. Te pomeneşti că din pricina asta a acceptat un asemenea rol, ca să se odihnească! Aşa mi-am spus la plecare, încercând să mă mint. Dar marţi seară l-am găsit pe Mircea Ghiţulescu tot aşa, cu mâinile pe piept şi foarte tăcut.
Aş fi vrut să strig: Gata, Mircea, opreşte-te, întoarce-te la viaţa ta de mai-nainte, nu eşti făcut să joci în piese de teatru, în orice caz, nu într-una atât de lipsită de noimă! Am văzut însă în clipa următoare moartea prietenului meu multiplicată nu atât în oglinzile de pe pereţi, cât în noi toţi cei de acolo. A fost pentru prima oară când am plâns la Clubul Dramaturgilor. Ce va fi mai încolo nu ştiu. Mircea e hotărât să-şi joace rolul până la capăt. Ne vom ţine astăzi până la Cimitirul
