Draga Attila,
Apelez pe aceasta cale la înţelepciunea ta de cetăţean european şi vin la tine cu o mare rugăminte. Te rog să-l ierţi pe colegul meu mai mare. Care te-a acuzat că ai fost şeful jefuitorilor. Al celor care au jefuit pădurile Transilvaniei. ,,Ţara de dincolo de păduri“, după cum îi spuneau latinii, strămoşii noştri atât de dragi.
Dragostea de ţară l-a împins la această nesăbuinţă. Acum regretă nespus. N-a crezut că eşti aşa de aprig la mânie. Auzise el ceva, foarte vag, că în istorie, acum 1.500 de ani, cineva cu un nume ce i se părea la fel cu al tău a îngrozit Europa. N-a ştiut că e din neamul tău. În urmă cu ceva ani văzuse un film în care un anume Mihai, pe la 1600, a pus mâna pe sabie şi a arătat întregii lumi întregi de la aceea vreme ca românii pot fi bărbaţi. Nu avuse răbdare să-l vadă până la sfârşit. Şi a crezut că e simplu să fii bărbat. De fapt nici măcar nu voia să se dea bărbat în faţa ta, dar nişte tâlhari l-au provocat. Şi pentru o clipă a uitat unde se află.
S-a dus acasă. Întâmplător a văzut şi sfârşitul filmului. Cu inima cât un purice, cu privirea împăienjenită, a văzut cum a murit Mihai. Ucis de toţi de cei din neamul tău.
A doua zi s-a întors la birou necăjit. Simţea cum apele se-nvolburau în jurul său. Subalternii, umili până mai ieri, îl priveau zâmbind compătimitor. Adjunctul său se uita pofticios când la fotoliul de director, când la jeep-ul de serviciu. Salariul cel mare dispăruse. Aşijderea puhoiul de lume ce stătea zilnic la uşa sa, aşteptând o aprobare. Lucruri dragi, care-i dădeau atâta satisfacţie deveneau amintire.
Şi pentru ce? Pentru o clipa de bărbăţie, de demnitate, de verticalitate!?
Nu, măcelul nu mai putea continua. Pentru binele acestui popor istoria nu mai trebuie să se repete. Până când cei din neamul tău să-i tot omoare pe cei din neamul nostru.
Restul a fost
