A devenit sport naţional să-ţi bagi picioarele în ea de ţară de câte ori o iei în freză de la un mârlan în trafic sau te umpli până la comă de septicemie chiar din spitalul în care te-ai internat cu spirtul şi bandajele tale, sperând să nu ieşi de acolo cu picioarele înainte.
Pleci din România cotidian şi te întorci seara frânt de oboseală, când ţi se reactivează dorul de ducă după ce deschizi televizorul şi te invadează democraţia de larg consum.
O iei de nebun când ţi se apleacă de preţuri nesimţite şi tsunami de manele şi o tai la bulgari sau la greci. Dar, iată, nu mai ţine, fiindcă triburile de manelişti 4x4 au invadat şi Nisipurile de Aur, iar atunci îţi vine s-o dai dracului şi de Bulgarie. Alegi Malvinele sau Barbadosul, sperând să respiri ecologic, astfel ca apa în care te scalzi să aibă culoarea oceanelor văzute la Discovery. Dacă n-ai bani, visezi că fugi de România, ca în vremea împuşcatului.
Dar, ca un făcut, de fiecare dată, nu ştiu ce mecanism se declanşează, pe lumină sau în vis, nu ştiu ce aiureală interioară te dă peste cap, că iar iei drumul spre casă.
Alţii însă chiar pleacă. Deşi iubesc România la fel ca tine, au ales s-o facă de la distanţă, dar nu din raţiuni geografice şi culturale - râul, ramul, munţii, marea, Mihai Viteazul, Eminescu -, ci tocmai ca să scape de prilejul zilnic s-o beştelească din motive de praf, putoare, bădărani, manglă, politică de doi bani, şpagă...
Ştiu pe cineva plecat de câţiva ani în State care, dimpotrivă, regretă ceea ce tu înjuri zilnic. Îi e dor adică de străzile prăfuite, de circulaţia îmbâcsită, de neamul prost din târg, de maidanezi, de... Fiindcă îi e dor de acasă. Fiindcă, zicel el, România are culoare, viaţă, geniu chiar şi-n hoţie, rigorile nu te tâmpesc.
Jonathan Scheele, fostul ambasador UE la Bucureşti, mărturisea că în România a
