Acum patru ani, am împrumutat o bicicletă de la un prieten, să văd dacă se poate circula cu un asemenea vehicul bizar prin Bucureştiul plin de maşini. Am descoperit că se poate, ba chiar e rapid şi distractiv. Dar am aflat asta cu preţul bicicletei, care a fost furată din scară după o săptămână.
Hoţul a trecut de interfon şi de încă o uşă încuiată, a topit plasticul antifurtului cu o brichetă şi a tăiat butucul cu un bomfaier. I-am luat prietenului altă bicicletă, împreună cu un antifurt gros, de scuter. Pe ăsta i l-au tăiat cu un cleşte în faţa geamului meu, în timp ce era în vizită. Altui prieten i-au furat două într-o săptămână. De supărare, nu mai vrea să audă de biciclete, preferă să stea în fiecare zi ore întregi în traficul dintre Drumul Taberei şi centru.
În ultimii ani, numărul bicicliştilor a explodat, alimentat de traficul bucureştean şi de moda eco-urbană occidentală. Asta a atras atenţia hoţilor, loviţi şi ei de criza financiară, care s-au specializat rapid în antifurturi. Aşa că rar găseşti un biciclist fără câteva poveşti despre cabluri tăiate şi păţanii cu poliţia. Cu toate astea, oraşul e plin de biciclete de mii de lei legate cu lanţuri pe care-ai putea să le porţi la gât. Acum trei ani, doi americani, fraţii Neistat, s-au filmat în timp ce-şi furau bicicleta din centrul New York-ului. Nimeni nu i-a oprit. Am vrut să testăm dacă bucureştenilor le pasă mai mult.
Cât de greu e să furi o bicicletă care valorează două salarii medii?
Am cumpărat de la un magazin de cartier tot stocul de lacăte chinezeşti, plus un bomfaier de 10 lei. Le-am aruncat într-un ghiozdan, alături de un cablu cu bucle, un patent şi un ciocan. Am strâns câţiva oameni şi am împărţit rolurile: hoţul - un tip lat în umeri, cu blugi rupţi şi zgâriat pe faţă de la ultima bătaie, doi reporteri care iau la întrebări trecătorii şi doi cameramani care filmea
