În ultimele decenii ale secolului trecut s-au născut şi au făcut carieră monştrii cu repetiţie. Filme de serie B, criticate de specialişti, dar şi de publicul larg, au făcut săli pline şi încasări de zeci de milioane de dolari. Alien (care în scenariul iniţial se numea Star Beast) şi Predator (botezat la început Hunter) sunt astăzi repere binecunoscute ale culturii pop, depăşind graniţele genului thriller sci-fi.

Monştrii au succes la public – “nu-mi place, dar trebuie să văd” – şi indiferent cât de neinspirate sunt continuările, imaginea protagoniştilor devine, cu fiecare sequel, tot mai clară şi mai influentă, dincolo de povestea din film. Ceea ce a făcut obligatorie o întâlnire între cele două tipuri de groază cristalizată pe marele ecran: Alien, extraterestrul care seamănă cu o insectă, cu acid în loc de sânge, împins de o biologie deficitară către alte specii (se reproduce printr-o simbioză letală pentru gazdă). De cealaltă parte, Predator, extraterestrul humanoid expert în luptă (este mereu în căutarea unor noi ţinte, adaptând cu repeziciune noi tehnici de agresiune) şi disimulare (se identifică perfect cu mediul, fie junglă, fie oraş).

România ultimilor ani are, la televizor, în ziare şi pe internet, propria versiune a bătăliei dintre Alien şi Predator. Episodul “stenogramelor din dosarul Vîntu” este doar cel mai recent pasaj dintr-un foileton care opune două tipuri de vehicule de putere: preşedintele-jucător şi omul-de-afaceri-patron-de-presă. De luni bune, fiecare dintre noi construieşte pe ecranul minţii imaginile celor doi combatanţi, personificări ale unor grupuri de interese, ei înşişi deţinători de putere în exces. Din fragmente de informaţii, din resturi de portrete, din minciuni, manipulări şi proaste înţelegeri, alcătuim şi punem în mişcare cei doi monştri. De fiecare dată, o bătălie numai pentru noi, pusă în scenă pentru a răspunde pr