Era nevoie de stenogramele din dosarul Vîntu pentru ca publicul, inclusiv onorabilul Cristian Tudor Popescu, să-şi dea seama ce se petrece în trustul Realitatea-Caţavencu?
Nu trebuia decât să deschizi televizorul, o dată pe săptămână, ca să observi că acest personaj îşi mobilizase toată "organizaţia" pentru a lupta împotriva lui Băsescu. Că talk-show-urile erau o pastişă a proceselor staliniste, în care moderatorul juca rolul lui Vâşinski. Iar analiştii independenţi erau de fapt nişte îmbogăţiţi din presă, afacerişti dubioşi din liga lui Chirieac şi Roşca Stănescu, despre care se ştia perfect, înainte de a fi invitaţi, ce partitură vor recita.
Întrebarea corectă, pe care Cristian Tudor Popescu o atinge doar tangenţial, este: de ce niciunul dintre jurnaliştii aflaţi la conducerea trustului Realitatea nu a avut curajul să i se opună lui Vîntu? Dar câţi dintre noi ar avea curajul ca, în aceste vremuri de restrişte, să rişte să fie daţi afară doar din dorinţa de a respecta etica profesională? "Am un copil de crescut", am auzit că ar fi explicaţia unui coleg jurnalist care, după ce a scris că ar prefera să taie copaci decât să se pună în slujba mogulilor, s-a adaptat perfect într-un post de conducere în trustul unui oligarh. Iar Vîntu, un personaj incult, primitiv şi sadic, dar bun cunoscător al slăbiciunilor omeneşti, a ştiut cum să se folosească de ziariştii care aveau o familie de întreţinut. Este adevărat, poate că nu toţi aveau copii, dar poate le plăcea să circule cu BMW-ul, poate aveau o nevastă tânără şi pretenţioasă sau poate pur şi simplu le plăceau banii. Să se ridice în picioare cel care este dispus să moară de foame în numele principiilor!
Aşa se face că, în epoca Vîntu, jurnalistul a devenit un sclav înarmat, gata oricând să intre în arenă pentru a lupta pentru stăpân. Neînregimentarea nu mai este tolerată, indiferent de cât
