Speriaţi de politica Franţei, de unde sute de romi au fost trimişi acasă, cerşetorii români din Belgia mizează pe toleranţa pe care s-a clădit conceptul de Uniune Europeană.

Majoritatea se plâng de viaţa grea pe care o duc şi de faptul că sunt nevoiţi să trăiască din slujbe sezoniere sau de zilieri. Nevestele lor stau la cerşit cât e ziua de lungă şi se feresc de poliţia locală, care e din ce în ce mai prezentă pe străzile Bruxelles-ului. "Sunt multe lipsuri", spun ei, dar, cu toate astea, nu s-ar întoarce acasă, în România.

Cea mai bună zonă: Piaţa Centrală

În timp ce te plimbi pe străzile înguste şi pietruite ale Bruxelles-ului, unele care coboară şi altele care urcă abrupt de ţi se taie respiraţia, mai ales prin centrul oraşului, te abordează cu câte o mână întinsă: "S’il vous plait madame! J’ai faim, madame!".

Gura li se mişcă molcom, ochii sunt plecaţi, de mâna stângă atârnă câte un plod de doar câteva luni. Mâna dreaptă e liberă. E singura "intrusă" în spaţiul tău intim, se lungeşte subţire în faţa trecătorului. În acele momente, apare în minte replica din "Filantropica": "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană".

Realitatea e însă că, la Bruxelles, mâinile întinse ale romilor veniţi în căutarea unei vieţi mai bune nu numai că nu spun poveşti, ci chiar le tăinuiesc. Nu vorbesc româna, cer de pomană în franceză, trădaţi doar de hainele ponosite şi sacoşele de rafie. Cerşetorii belgieni sunt mai bine îmbrăcaţi şi îşi permit să mănânce la fast-food.

"Ne ferim de poliţie, nu mai vin cu ăla mic la cerşit că mi l-a luat de două ori şi am umblat mult să-l iau înapoi. Le-am dovedit că stau cu chirie aici", spune o femeie din Orăştie, sosită în capitala europeană acum şase luni, împreună cu familia. Are un copil, al doilea e pe drum şi singura sursă de venit este câştigul soţului, care