Omul ăsta are un formidabil talent să distrugă lucrurile frumoase pe care pune mâna.
Sorin Ovidiu Vîntu nu e un om rău. Până la un punct, e pâinea lui Dumnezeu. Iar punctul acela e momentul în care între tine şi el apar banii. Bani pe care, întotdeauna, îi pune el. Dacă pui mâna pe ei, eşti terminat, te-a înghiţit abisul la care te uiţi.
L-am avut de trei ori ca patron, de fiecare dată m-a luat „la pachet", niciodată n-am negociat individual cu el. Prima dată s-a întâmplat prin '93. Ne-am trezit cu el la Bacău, venise de la Roman să angajeze „mercenari de presă" (chiar aşa a zis), că tocmai îşi concediase întrega redacţie de la săptămânalul „Romanu' liber". Patru inşi am făcut naveta două luni, răstimp în care nu l-am simţit ca patron de presă. Vroia doar să-i scoatem ziarul şi atât.
Apoi, prin '98, a cumpărat reţeaua de ziare locale „Monitorul", iar eu se întâmpla să fiu la „Monitorul de Bacău". Nici atunci nu l-am simţit ca patron, deşi purtam cumplite războaie locale cu oamenii cu care el îşi consolidase afacerile. Hrebenciuc, Iacobov, Sechelariu - dacă vă mai spun ceva numele astea. Prin 2000 a vândut reţeaua unui tip incredibil de rudimentar, din cauza căruia am şi plecat. Prăbuşirea FNI l-a găsit pe Vîntu fără nicio pavăză mediatică solidă şi se pare nu a uitat niciodată asta.
În 2006, a cumpărat ziarul la care lucram, „Cotidianul", deţinut deja de „Caţavencu". Nici aici nu i-am simţit prezenţa - dar numai pentru că Doru Buşcu, aşa cum rezultă şi din stenograme, a deprins bine meseria de paratrăznet. În 2009, a ucis ziarul tot prin instalarea unui tip încă şi mai rudimentar. Am rezistat doar zece zile şi am plecat iar. Parcă e un făcut: omul ăsta are un formidabil talent să distrugă lucrurile frumoase pe care pune mâna. A făcut-o în cel puţin două rânduri, se pregăteşte pentru al treilea.
Din ce observ de câteva zile, cronica
