Într-un weekend ploios de septembrie, am avut prilejul să cunosc nemijlocit cîteva localităţi din judeţul Sălaj: Şimleu Silvaniei şi Bădăcin. Aici, multiculturalismul este la el acasă, iar urmele convieţuirii diferitelor comunităţi sînt pretutindeni – astfel, sinagoga din Şimleu adăposteşte astăzi Muzeul Memorial al Holocaustului din Nordul Transilvaniei, iar în apropiere se ridică ruinele unei cetăţi de secol XVI, fosta reşedinţă a familiei princiare Báthory. La rîndul lor, românii din această zonă se mîndresc cu faptul că aici sînt rădăcinile unei personalităţi emblematice a istoriei secolului al XX-lea: Iuliu Maniu. Fără a intra în detaliile carierei sale politice, cu destule aspecte controversate, subliniem faptul că Iuliu Maniu face parte din elita societăţii româneşti, iar modul în care i se păstrează şi perpetuează amintirea merită luat în discuţie.

În 1941, în anii imprevizibili ai celui de-Al Doilea Război Mondial, Iuliu Maniu şi-a redactat testamentul, hotărînd: „Întreaga moşie, casele, edificiile, toate imobilele din comunele Şimleu, Bădăcin, Lompirt şi Ilişua (...) o las şi vor deveni proprietatea veneratului Consistoriu Episcopesc Greco-Catolic Român din Oradea“. Acuzat şi condamnat de către regimul comunist pentru „înaltă trădare“, Maniu a murit însă în 1953 în temniţa de la Sighet, averea fiindu-i confiscată de către stat, iar Biserica Greco-Catolică a fost la rîndul ei scoasă în afara legii, încă din 1948. Drept urmare, pentru mai bine de 50 de ani, casele ce poartă urmele existenţei lui Iuliu Maniu au suferit nenumărate vicisitudini şi putem spune că doar printr-un miracol ele nu au fost rase de pe faţa pămîntului.

Astăzi, în Şimleu Silvaniei, cîteva însemne discrete de pe faţada unei case din centru – o placă de marmură şi un basorelief de bronz cu chipul său – indică trecătorului că acela este locul în care, în 1873, s-a născut Iul