● Eva (România, 2010), de Adrian Popovici
Aproape toată lumea spune că îi place să se uite la filme, numai că unora le place cinema-ul, pe cînd ochii şi urechile altora se mulţumesc cu orice umplutură audiovizuală. Diferenţa dintre amatorul de cinema şi consumatorul de umplutură audiovizuală este că celui de-al doilea îi e de-ajuns să recunoască pe ecran materialele sau accesoriile de bază ale unui gen care-i place, ca să-i placă orice film aparţinînd genului respectiv. Dacă îi plac filmele de acţiune, îi va fi de ajuns să vadă pe ecran împuşcături şi explozii; din momentul în care va recunoaşte aceste materiale, filmul îi va plăcea. Dacă îi plac dramele romantice „de epocă“, nu-i trebuie decît să vadă peisaje, costume şi actori care-şi spun unii altora „baroneasă“ sau „domnule maior“; odată ce le vede, totul e OK. Cu totul altfel stau lucrurile cu amatorul de cinema. Pentru acesta, materialele sînt doar materiale – nici bune, nici rele în ele însele. Contează cum sînt prelucrate cinematografic, ce capătă ele în plus de pe urma felului în care sînt puse în scenă şi a felului în care e pusă camera pe ele. Pentru amatorul de cinema, n-are cum să existe loc de îndoială în privinţa faptului că Eva, o dramă romantică de „epocă“, bazată pe romanul din 1947 al lui Radu Tudoran, Fiul risipitor, şi regizată de Adrian Popovici, e un film complet lipsit de merite cinematografice; nu e cinema, ci umplutură destinată unor ochi lipsiţi de discernămînt. Popovici adună în faţa camerei materialele de bază ale genului (există şi peisaje, şi maşini de epocă, şi cai, şi actori care-şi spun „baroneasă“ sau „domnule maior“), dar asta-i tot ce face cu ele. E un film în care se întîmplă multe lucruri (o fată e chinuită de unchiul ei cel rău şi incestuos; apoi e fermecată şi din nou chinuită de un bărbat misterios, care nu-i spune niciodată ce face atunci cînd nu e lîngă ea; apoi e
