● Carole Sandrel, Vénus & Hottentote. Sarah Bartman, Perrin, Paris, 2010
Faptele ar fi următoarele: în anul 1809 este adusă în Anglia o tînără femeie, mai precis o sclavă din sudul Africii, provenind din tribul „hotentot“. O chema Sarah Bartman şi atrăsese atenţia albilor prin forma trupului, mai ales prin prodigioasele ei fese, care erau atît de mari şi mai ales atît de bombate încît abia încăpeau în imaginaţia, în reveriile vinovate şi mai ales în ideea pe care şi-o făcuseră despre cum ar putea arăta un corp de femeie. O asemenea comoară exotică trebuia valorificată. Contra unei sume frumuşele, orice însetat de cunoaştere va putea s-o vadă, ba chiar să-i ridice cu vîrful bastonului poala sumarei rochiţe, pentru a-i vedea mai bine uimitoarea alcătuire. Cu o taxă suplimentară, putea chiar s-o pipăie puţin, să se lămurească dacă se află sau nu în faţa unui specimen uman, sau dacă tocmai a pus mîna pe veriga lipsă din marele lanţ al făpturilor vii. După cîţiva ani de carieră la bîlciurile din Anglia şi Olanda tînăra este adusă în Franţa. La Paris, sub derizoria poreclă de Vénus hottentote, Sarah intră şi pe mîna savanţilor. În pielea goală, este studiată, desenată, măsurată, interogată, însă nu îşi dezvăluie toate tainele. Savanţii se vor bucura din plin de misterioasele ei graţii abia în momentul în care ea moare şi este degrabă cerută pentru o minuţioasă disecţie la Muzeul de Istorie Naturală. În numele ştiinţei, i se face mai întîi un mulaj apoi sînt recuperate cu grijă organele genitale, creierul şi apoi întregul schelet. Baronul Cuvier îşi va prezenta raportul ştiinţific, o adevărată capodoperă de discurs rasist şi sexist. Pînă în 1976 puteau fi admirate la Muzeul Omului borcanele cu formol ce conţineau genitalia nefericitei Venus. În 2002, după un travaliu diplomatic întins pe mai multe decenii, rămăşiţele ei părăsesc muzeul şi ajung în pămîntul de aca
